Un monument istoric nu se fură pe ascuns

Please follow and like us:

Un monument istoric se fură pe faţă. Cu acte în regulă. Un monument istoric este, de exemplu, Podul Traian, construit în urmă cu mult peste o sută de ani.
Când mi-a spus Dubăţ prima oară că podul va fi demontat pentru a fi vândut la fier vechi l-am înjurat. Prieteneşte, dar rău. Cum, m-am gândit eu în prostia mea îndrăgostită orbeşte de patriotismul local, să arunci la gunoi o istorie de peste o sută de ani? Pe bani!, mi-a răspuns ferm şi sec nemernicul de Dubăţ. Nu l-am crezut. Aşa că mi-am luat reportofonul şi apratul foto şi m-am dus la pod, vrând să îi arăt lui Dubăţ că minte şi e obsedat de faptul că în România numai se fură.
După ce am constatat ce a ieşit mi-am înaintat demisia din părerile mele. După care mi-am depus şi mandatul câştigat pentru dragostea faţă de Arad şi arădeni.
Mă apropii de un gard de sârmă, plin de semne de circulaţie, înfipt chiar la intrarea de pe fostul pod. Un bărbat între două vârste verifica lacătul la una dintre porţile din sârmă. Chiar, ce ciudat! Un pod închis cu lacătul!
– Bună, ce fac ăştia cu fierul?, îl întreb eu pe bărbat.
– Îl duc la fier vechi. Îl adună într-o grămadă mare, după care îl încarcă într-o basculă şi îl duc la fier vechi.
– Tot am văzut că încarcă pe camioane, dar n-am ştiu ce se face cu fierul.
– Numa’ acolo îl duce, la fier vechi.
– Cine încarcă fierul şi îl duce? Ăştia de la ICIM?
– Nu, de la Tehnodomus! Adună fierul, îl încarcă, îl duc aci la bază şi după aia îl duc la fier vechi.
– No, bine! Sănătate!
Era paznicul. Cu reportofonul în mână, treceam podul gândindu-mă la munca acelora care au montat toată structura. În nituri. Câteva paliere de oţel nituit zăceau aruncate pe betonul recent turnat special pentru utilajele care demontează podul. Lângă un ambalaj din plastic. Asta-i diferenţa dintre secole: primii construiau din oţel, ultimii construiesc din plastic! Diferenţa este că acum se cheltuie mai mulţi bani ca să se demonteze ceea ce s-a construit, decât s-au cheltuit la montare. Dar se şi câştigă mai mulţi bani din ceea ce se vinde după demontare. Mult mai mulţi decât a costat materia primă la montarea podului.
Sub pod, chiar la unul dintre piloni, doi tineri încărcau o roabă cu fierul căzut din pod. La propriu!
– Cum merge treaba?, îi întreb eu, de la înălţimea podului.
– Foarte bine, îmi răspunde unul, uitându-se în sus şi apucând mânerele roabei, în aşteptarea bărcii care trebuia să îi recupereze din mijlocul râului.
– Ce faceţi cu fierul?
– Îl vindem.
– Cât faceţi pe zi?
– Cel puţin un milion (o sută de lei)!
Mă sprijin pe balustrada podului şi privesc la Mureşul care curge sub mine. O sută de lei pe zi, înmulţit cu 30 de zile… Şi astea numai din căzături, din firimiturile podului.
Am luat o fotografie a podului. Era făcută la vreme de amurg. Am încercat să îmi amintesc de câte ori am trecut peste structura metalică. Încercând să adun şi să înmulţesc, m-am încurcat în memoria calculelor făcute de ingineri acum peste un secol, care pregăteau un pod pentru poveştile dintre generaţii. (Ovidiu Balint)