Înfiinţarea unei instituţii stabile, autoritare şi eficiente pentru asigurarea ordinii şi liniştii publice şi pentru respectarea legilor în mediul rural a constituit o preocupare importantă a conducerii politice şi militare a României către sfârşitul secolului al XIX-lea. Partidele politice îşi propuseseră ca obiectiv constituirea unei jandarmerii rurale, drept pentru care, în 1885, generalul Radu Mihail, prefectul Poliţiei Bucureştiului a fost însărcinat cu elaborarea unui proiect de lege pentru organizarea jandarmeriei în întreaga ţară, iniţiativă rămasă nerealizată.
Doi ani mai târziu, în anul 1887, I.C. Brătianu, în expunerea de motive la Legea comunală, sublinia că „Gendarmeria comunală rurală va fi mai bună decât poliţia rurală de până acum”, a cărei activitate se dovedise nesatisfăcătoare. Această lege a fost adoptată la 7 mai 1887 şi prevedea organizarea, printr-o lege specială, a jandarmeriei rurale, însă lipsa resurselor financiare a întârziat înfăptuirea ei.
Folosindu-se experienţa organizării jandarmeriei ţinuturilor din Moldova anilor 1850-1864, a călăraşilor şi dorobanţilor din Muntenia, plecându-se şi de la faptul că în majoritatea statelor europene exista la acea dată o asemenea armă, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu prezintă Parlamentului Proiectul Legii asupra Gendarmeriei Rurale, proiect adoptat şi promulgat prin Decretul Regal nr. 2919 din 30 august 1893. Publicată în Monitorul Oficial din 1 septembrie 1893, în art. 1 legea statuta: „Se instituie pentru toată întinderea regatului un corp de Gendarmerie rurală menit a veghea în comunele rurale la siguranţa publică, la menţinerea ordinei şi la executarea legilor. Îndeosebi, Gendarmeria este însărcinată cu paza căilor de comunicaţie. O supraveghere neîntreruptă şi o acţiune preventivă constituie esenţa serviciului său.”
După votarea acestei legi, pentru un timp vor coexista două structuri de jandarmerie:
– o jandarmerie a armatei, existentă încă din 1864, organizată pe escadroane de jandarmi şi companii de jandarmi pedeştri, făcând parte din armata permanentă, subordonată nemijlocit Ministerului de Război şi folosită în Bucureşti şi în marile oraşe;
– o jandarmerie rurală, organizată pe companii, câte o companie în fiecare judeţ, subordonată Ministerului de Interne şi pusă la dispoziţia prefecţilor, subprefecţilor şi primarilor, pentru asigurarea serviciului administrativ în mediul rural.
O a treia formă de organizare, prevăzută în aceeşi lege (art. 73)– jandarmeria comunală –trebuia să se constituie la nivelul celor 3006 comune rurale şi ar fi trebuit să reunească aproximativ 8000 de jandarmi, dar, datorită dificultăţilor financiare, acest proiect nu s-a materializat pe timpul aplicării legii.
În perioada 1894-1896, jandarmeria rurală apărea în următoarea formă de organizare:
– Inspectoratul General al Jandarmeriei Rurale – organ de conducere şi control, cu sediul în Bucureşti, condus de un general de brigadă, având funcţia de inspector general, ajutat de patru ofiţeri superiori;
– 4 circumscripţii de jandarmi, structuri organizatorice având fiecare aceeaşi zonă de responsabilitate ca a unui corp de armată. Acestea erau comandate de câte un ofiţer superior (colonel sau locotenent colonel) şi îşi aveau reşedinţele în Bucureşti, Craiova, Iaşi şi Galaţi
– 22 de companii (1894-1895) şi 32 de companii (1895-1896), câte una în fiecare judeţ şi conduse de câte un căpitan de jandarmi;
– Companiile de jandarmi erau subdivizate în secţii de jandarmi (la plăşi) iar secţiile în posturi de jandarmi (la sate), încadrate fiecare cu subofiţeri şi trupă. Pe raza unui judeţ, numărul de secţii şi posturi de jandarmi oscila în raport de mărimea judeţului, numărul de comune, densitatea populaţiei şi puterea economică.
Prin Legea Jandarmeriei Rurale se estima ca în cele 32 de judeţe şi 227 reşedinţe de plasă să activeze 69 de ofiţeri şi 1260 de jandarmi, efectiv care trebuia încadrat în decurs de 2 ani. La începutul anului 1896, Jandarmeria rurală avea deja un efectiv de 59 ofiţeri şi 1040 de jandarmi.
Recrutarea jandarmilor se făcea, pentru ofiţeri, din cadrele active ale armatei sau din rezervă, din toate armele, dar în special din cavalerie, precum şi dintre licenţiaţii în drept sau cu multiple cunoştinţe juridice. Militarii jandarmi erau recrutaţi numai dintre cei care aveau cunoştinţă de carte, minimum 3 clase, vârsta între 24 şi 40 de ani, ştiau să scrie şi să socotească şi aveau o înălţime de minim 1,65 m şi o înfăţişare plăcută.
Din cadrul legii, rezultă că scopul principal pentru care a fost creată Jandarmeria Rurală a fost acela de a veghea în comunele rurale la menţinerea ordinii şi siguranţei publice şi executarea legilor. Această structură a fost creată pentru a îndeplini misiuni stabilite de Ministerul de Interne, de prefecţi, de primari (misiuni care vizează ordinea publică) şi misiuni care sprijină activitatea Ministerului Justiţiei şi care sprijină aplicarea corectă a legilor. Jandarmii urmau ca, după o pregătire specială, să îndeplinească atribuţii de agenţi sau ofiţeri de poliţie judiciară.
În anul 1908, o nouă Lege a Jandarmeriei Rurale face noi precizări asupra unor aspecte ca locul şi rolul instituţiei Jandarmeriei Rurale, organizarea corpului de Jandarmerie, autoritatea ministerelor asupra Jandarmeriei, atribuţiile de poliţie judiciară şi de poliţie militară, stabilind ca principale îndatoriri „o supraveghere activă, neîntreruptă şi o acţiune preventivă”. Totodată, legea constituie baza legală pentru sporirea efectivelor, ajungându-se în anul 1908 la un număr de 6310 jandarmi, iar în caz de mobilizare se prevedea sporirea semnificativă a acestuia.
Astfel, în timpul Războiului Balcanic din 1913, din cei 6865 de jandarmi rurali mobilizaţi, au încadrat armata operativă un număr de 1138, aceştia remarcându-se pe câmpul de luptă printr-o foarte bună pregătire şi o disciplină exemplară.
Corp militar de elită, Jandarmeria Rurală a fost prezentă în toate marile evenimente sociale, economice, politice şi militare cunoscute în România, aducându-şi o importantă contribuţie la luptele duse de poporul român în Războiul Balcanic şi în cele 2 războaie mondiale.
După mobilizarea din 14.08.1916, Jandarmeria rurală, care avea un efectiv de 9000 de militari, a participat cu aproximativ 30% din acesta la asigurarea mobilizării şi a concentrării contingentelor chemate sub drapel şi a asigurat poliţia frontului, paza şi apărarea punctelor de comandă şi deplasarea coloanelor. În acelaşi timp, i-au revenit misiuni de asigurare a poliţiei în serviciul comandamentelor de etapă şi a serviciului pretoral de anihilare a agenturilor de spionaj, de asigurare a evacuării populaţiei civile şi a autorităţilor române, de pază a lucrărilor de artă.
Desăvârşirea unităţii statului naţional român, precum şi amploarea mişcărilor sociale au pus probleme noi în faţa Jandarmeriei Rurale, care trebuia extinsă uniform în toate provinciile ţării. În acest scop, în perioada martie-noiembrie 1929, în urma apariţiei Legii pentru organizarea Jandarmeriei rurale, se aduc modificări substanţiale în organizarea şi funcţionarea armei Jandarmeriei. În urma acestei restructurări, aceasta era organizată astfel: Inspectoratul General al Jandarmeriei, ca organ central, cu sediul în Bucureşti; 11 inspectorate regionale, purtând denumirea regiunilor teritoriale respective, organizate pe legiuni, câte una la fiecare judeţ. Legiunile erau organizate pe secţii (câte una la fiecare plasă), iar secţiile pe posturi comunale.
Modificări neesenţiale ale legii au avut loc în anul 1938, iar între anii 1940 şi 1943, din cauza situaţiei de război, a avut loc trecerea unor unităţi şi subunităţi de jandarmi rurali în subordinea marilor unităţi strategice şi tactice ale Armatei Române.
Pentru o mai bună organizare, impusă de situaţia de război, începând cu 1 iulie 1940, Direcţia Generală a Poliţiei, Corpul Jandarmilor şi Prefectura Poliţiei Capitalei au fost contopite într-un singur organ sub denumirea de « Direcţia Generală a Poliţiei şi Siguranţei Statului « .
Din primăvara anului 1943 Jandarmeria a trecut în cadrul Ministerului de Război, stabilindu-se şi o ierarhizare a formaţiunilor teritoriale pe posturi, secţii, sectoare, legiuni, subinspectorate şi inspectorate.
În anul 1944 Inspectoratul General al Jandarmeriei, în afara formaţiunilor şi a structurilor teritoriale, mai avea în compunere: un regiment de jandarmi pedeştri în Bucureşti, o legiune mobilă de jandarmi (aproximativ un regiment); 4 centre de instrucţie; un detaşament special pază petroliere; 4 şcoli militare proprii; 34 de companii şi 6 plutoane constituite deja în jandarmeria de campanie.
Din punct de vedere operativ, structurile Jandarmeriei erau subordonate structurilor armatei, participând la acţiunile militare desfăşurate pentru eliberarea ţării.
Începând cu 24 august 1944, Jandarmeria a trecut prin unele restructurări, iar începând cu 23 ianuarie 1949 s-au înfiinţat Trupele de Securitate, ca parte integrantă a Ministerului de Interne.
Jandarmeria în mediul rural s-a conturat începând cu luna august 2003, când s-au înfiinţat secţii şi posturi în mediul rural, structuri care funcţionează şi în prezent.
admin
No comments so far.
Be first to leave comment below.